Să se sfărâme inima sau să devină de piatră?

Viaţa... Ce ar putea şti un copil de 17 ani despre viaţă? “Nimic” ar spune rapid, clar, sec, tare şi răspicat “maturii”. Aşa e. Nu avem experienţă. Dar oare nu e mai dificil momentul în care îţi alegi drumul, decât drumul însuşi? Ce ştim noi despre viaţă? Simplu! Ştim doar ceea ce am aflat şi ceea ce alţii, maturi, ne spun. Atât. Unii ştim mai mult, alţii mai puţin. De ce? Ca să afli trebuie mai întâi să vrei să ştii, apoi să cauţi răspunsuri şi, poate cel mai important , să meditezi la ceea ce ai aflat. Poţi să ai şi ne/norocul să fi trecut prin diverse situaţii din care ai vrut şi ai putut învăţa. Mulţi o numesc şcoala vieţii. Eu cred că trebuie doar să fii atent la ce e în jurul tău, la viaţa ta şi să nu ai doar o minte deschisă, să ai şi o inimă deschisă, să vezi şi să auzi cu adevarat, nu să trăieşti ca o legumă sau sub o mască de piatră prin care să contempli invizibilul. Şi, aveţi idee câte primejdii ascunde o lume fără întrebări?

Nu urmaresc decât să mărturisesc ceea ce am aflat, până acum, cu sufletul de la viaţă. Sunt umbre şi pete în sufletul, în creierul nostru, sunt flori şi sori acolo. Toate datorită şcolii vieţii, toate datorită nouă, pentru că suntem proprii noştri profesori, dar şi datorită celor din jur. Nimeni nu a descoperit dragostea sau singurătatea cu ajutorul cărţilor. Nu am vrut sa fiu un adolescent îmbătrânit într-o anume candoare, cu lecturi multe, unele întâmplătoare, altele neasimilate, de aceea mi-am deschis şi sufletul faţă de viaţă.

Vorbeam de dragoste. Fiecare iubeşte aşa cum ştie şi aşa cum poate. Nimeni nu va primi niciodată lecţii în privinţa aceasta. E în firea lucrurilor. Pot să mărturisesc doar că întotdeauna mi-a fost frică de ceea ce termină prin a ne lăsa singuri. Putem spune că iubim pentru că vrem să păstrăm? Poate, şi ce amară e o fericire provizorie! Nimeni nu dispreţuieşte iubirea, poate doar cineva care a dorit-o excesiv. Revolta împotriva iubirii e în realitate un strigăt disperat de dragoste.

Vorbeam de singurătate. E un nenoroc să nu simţi că aparţii în întregime unui singur cer şi unei singure înfrângeri fericite. Din păcate, văd în jurul meu tot mai rar oameni care să-şi respecte şi inima, principiile, sentimentele. Trăim într-o lume în care inima trebuie să se sfărâme sau să devină de piatră. Trăim într-o lume în care mulţi nu iubesc decât propria lor persoană. Nu trebuie, însă, să-i confundăm pe aceştia cu cei care au ales să fie singuri tocmai datorită şcolii vieţii şi trecutului. Trecutul…e tot ce avem. Nu există prezent, chiar dacă aşa ne amăgim, trecutul e prezentul. Gândiţi-vă, până să terminaţi de rostit cuvântul “pre-zent”, literele capătă statut de amintiri. Fiecare cred că şi-a dorit să ardă unele amintiri pe măsură ce le părăsea aşa cum fiecare cred că are amintiri pe care ar dori să le transforme în “prezent”. Dar, ce amărăciuni, ce dezgust ar putea împinge un suflet în singurătate, care nu ştie decât să ucidă? Numai el ştie şi de aceea nu e bine să judecăm pe cineva fără să-i cunoaştem drama interioară, tocmai pentru că singurătatea nu se trâmbiţează.

Deşertul nu e al celor singuri, e al celor care au încetat să spere, au renunţat să lupte. În mijlocul melancoliilor nu trebuie să te dai bătut, trebuie să le transformi în oaze roditoare! Ele trebuie cel mult să facă o rană să doară, nu sa o infecteze până ce devine mortală. Nu sunt mulţi cei care pot căuta tăria în mijlocul singurătăţii. Şi mai puţini sunt cei care reuşesc, nu renunţă şi o găsesc. Dacă nu putem obţine totul, vrem să nu avem nimic. Deznădejdea? Pe steaua aridă a melancoliilor mele această floare nu creşte.

Viaţa e imprevizibilă, dură, nedreaptă, uimitoare, tot ce există mai de preţ, aşa cum şi oamenii sunt falşi, cele mai frumoase şi sensibile creaturi. Viaţa e dincolo de melancoliile din zilele în care nu vezi nimic ce te poate face fericit. Pasărea colibri nu înseamnă nimic pentru un copil care moare de foame. Un om îngropat de viu pe o insulă pustie tot mort rămâne, indiferent de albastrul cerului, căldura nisipului.

Viaţa e numai suferinţă? Nu, categoric nu! Viaţa e tot ce ni s-a întâmplat mai frumos, viaţa e totul. Am învăţat că dragostea e unicul antidot la toată suferinţa. Nefericirii poţi să i te opui cu fericire, excesivă, dar nimeni nu şi-a construit-o din zâmbete, mulţi din iubire care, paradoxal, vine chiar după singurătate, apare în momentul în care eşti dispus să renunţi la tine şi la a te plasa în central existenţei. Apare după ce ai folosit singurătatea ca o portiţă către tine şi sufletul tău. Nu vă îndemn spre singurătate, ci spre muncă, spre răbdarea de a pătrunde în sufletele voastre, acolo unde se află izvorul cel mai trainic al vieţii, viaţa însăşi şi sentimentele, acolo unde vă puteţi semăna recoltele, iubirea.

Sunt atât de multe motive de tristeţe în lume încât nu avem altă soluţie decât să iubim şi mai mult ceea ce ne face fericiţi. Poate de aceea vorbesc excesiv despre dragoste. Iubiţi, iubiţi, iubiţi! Iubiţi viaţa, iubiţi florile, munţii, cuvintele, orice! Iubiţi oamenii! Dar ce te faci când dragostea e ca o recoltă pe care n-o culege nimeni şi care s-a copt în zadar?

Nu ştiu de ce, dar am scris ascultând "300 Violin Orchestra". (pagina "Asculta")